Un fir de marar si cerul albastru

Sub un motto proustian, Sanda Nitescu scrie un text pe care este cu neputinta sa-l desemnam ca apartinand unui gen anume. Poem, roman, eseu: gasim cate ceva din fiecare intr-un subtil si surprinzator amestec care creeaza-as indrazni sa spun-un nou gen, inca nenumit.
Puternicele nuclee autobiografice - copilaria, tineretea din Romania, exilul parizian - devin, prin scriitura, resurse inepuizabile ce informeaza o mitologie personala traita si ca mitologie colectiva. Un univers al senzorialului creat prin mecanisme oarecum analoge celor proustiene, printr-un du-te-vino intre trectu si prezent, il invadeaza pe cititor, care se lasa si el prada unui suvoi de miresme, savori, culori, sunete, senzatii tactile. Din splendoarea acestui haos primordial se reface un spatiul al memoriei afective, cu ordinea, cu valorile lui specifice, care sunt totdeauna cele ale unui eu concret.